Când din amar de lacrimă strivită
Vrei deznădejdii să îi spui: atât!
Când, ghemotoc, durerea otrăvită
Se instalează, sufocant, în gât,

Când iarăşi plânsul refulat revine
Şi în potop de lacrimi totul uzi,
Când strigătul durerilor din tine
E sugrumat că nici tu nu-l auzi,

Când simţi că inima ţi-e pustiită
Şi tu eşti un nimic al nimănui,
Când întrebarea încă nerostită
Te arde-n gând şi nu ai cui s-o pui,

Când viaţa-ntreagă-ţi pare-o amăgire
Golită-n mod brutal de orice sens,
Când certitudinile-s pâlpâire
Şi tot ce simţi este un gol imens,

Când simţi pustiul năvălind în tine
Prin toate simţurile, dureros,
Ridică-ţi ochii trişti spre Înălţime,
Spre Golgota, spre cruce, spre Cristos.

Vei fi cuprins atunci de-o revărsare
De dragoste, ce dă vieţii rost,
Şi toate stările anterioare
Se vor topi de parcă n-ar fi fost.

Vei fi scăldat în valuri de lumină,
Pătruns de-al adevărului nucleu,
Şi vei simţi că viaţa este plină
Numai trăită lângă Dumnezeu.

Amin
Vulcan, 1.03.07